Arta pierdută a dialogului. De ce democrația nu te lasă să vorbești singur

De curând, am participat la o emisiune televizată despre ciocnirea civilizațiilor. Am fost inițial nemulțumit să aflu – după ce acceptasem invitația – că mă voi învecina cu doi intelectuali care, ca să zic așa, au votat aproape mereu altfel decât mine. În final, rivalitățile noastre ”doctrinare” (și diversele ”fidelități” din cursul vieții fiecăruia) mi […]

Arta pierdută a dialogului. De ce democrația nu te lasă să vorbești singur
Sursă foto: Libertatea.ro

De curând, am participat la o emisiune televizată despre ciocnirea civilizațiilor. Am fost inițial nemulțumit să aflu – după ce acceptasem invitația – că mă voi învecina cu doi intelectuali care, ca să zic așa, au votat aproape mereu altfel decât mine. În final, rivalitățile noastre ”doctrinare” (și diversele ”fidelități” din cursul vieții fiecăruia) mi s-au înfățișat ca ridicole deșertăciuni.

Într-un recent podcast timișorean, d-l Călin Mihăilescu deplângea, printre altele, întreruperea continuă a dialogului social în țara lui de baștină. Profesorul universitar româno-canadian desemna gălăgia opusă comunicării efective ca pe un simptom de neo-medievalism.

E de acuzat aici mai curând un neo-feudalism, care are ca metaforă fondatoare distrugerea spontană a patrimoniului cooperativelor comuniste în satele românești de după revoluție. CAP-urile simbolizau pierderea proprietății private, monolitul totalitar, masificarea, pierderea libertăților antreprenoriale.

Oamenii și-au recuperat atunci, haotic, părticica personală dintr-o construcție ideologică falimentară. Au dus acasă ce le răpise partidul comunist în violenta perioadă a colectivizării.

O mișcare post-traumatică similară s-a produs, cu false efecte terapeutice, în mai toate ”sectoarele”. Pluralismul politic în fine posibil după 1989 s-a soldat cu un tribalism intolerant. Șefii anumitor entități publice se comportă adesea de parcă s-au născut și vor muri în acea poziție.

Capitala nu comunică fluent cu structurile teritoriale și nici colaborarea dintre instituțiile centrale nu strălucește. Județele au devenit feudele unor ”baroni” aparent inamovibili (deși unii au fost răriți prin succesul în instanță al unor anchete penale).

Avem prin Constituție libertatea de a comunica, însă producem cu precădere vacarmul unor monologuri agresive, din pricina cărora distrugem deopotrivă plăcerea conviețuirii și armonia socială inerentă compromisului democratic. Auto-îndreptățirea își dă mâna cu auto-suficiența, pe o scenă publică mereu mai fragmentată. Nici pe internetul dominat de social media nu găsim decât mici falanstere digitale unde triumfă delictul de opinie. Pesimismul istoric de factură ”mioritică” se combină perfect cu noua cultură a victimizării.

Ura de sine pare cel mai abundent produs de pe piața emoțiilor comunitare. Rezultatul e adesea tragi-comic, precum în vara aceasta, când Facebook s-a umplut de protestele românilor ajunși în insula Thassos, profund indignați să găsească acolo o colonie de compatrioți!

E ca atunci când te afli la volan și, exasperat de bușoanele din trafic, te întrebi prostește de ce se înghesuie toți în automobilul propriu, deși ar putea degaja circulația stradală cu ajutorul metroului…

A-l asculta atent & deferent pe celălalt înseamnă, după gustul majoritar, a-ți dovedi slăbiciunea, oportunismul, lipsa de idei ferme sau de coloană vertebrală. Făloșenia intelectuală și morală, cu urechile bine astupate, pare sinonimul virilității depășit-balcanice pe care mizează, de altfel, până și fanaticii progresismului. Nu suntem de fapt o excepție. Se pare că preluăm mecanic spiritul epocal care supralicitează democrația digitală până o distruge pe cea din lumea reală. Evident, ”cel fără de păcat” (care nu există) nu poate nici să ”ridice primul piatra”. Dacă ne analizăm onest, vom vedea că fiecare dintre noi practică inchiziția de bulă, pune etichete sau desființează tot omul din fața sa, pentru banalul fapt că își asumă un alt punct de vedere.

De curând, am participat la o emisiune televizată despre ciocnirea civilizațiilor. Am fost inițial nemulțumit să aflu – după ce acceptasem invitația – că mă voi învecina cu doi intelectuali care, ca să zic așa, au votat aproape mereu altfel decât mine. Precis că și eu eram, în principiu, oaia lor neagră. Ei bine, tema fiind interesantă și fără conotații imediat partizane, dialogul s-a desfășurat consistent și coerent, fără ”sincopele” (umorale) la care s-ar fi așteptat, bunăoară, Călin Mihăilescu.

Mă auzeam expunându-mi argumentele, cu gândul paralel la ce-și vor fi spunând interlocutorii în sinea lor. Îi ascultam și eu pe ei, recunoscând tacit că nu înșiră aiureli și că dețin, amândoi, un anume farmec demonstrativ.

În final, rivalitățile noastre ”doctrinare” (și diversele ”fidelități” din cursul vieții fiecăruia) mi s-au înfățișat ca ridicole deșertăciuni. Până să evităm ”ciocnirea civilizațiilor”, important rămânea faptul că trei persoane educate și cu experiență în diferite responsabilități publice, dar aflate cândva pe baricade diferite, au reușit performanța elementară de a dialoga politicos, adică nepătimaș. Dacă vrei să mai exiști, lasă-i să existe și pe ceilalți.